cobor muntele în aleanul vâjâietor al vremurilor grele,
alerg printre flori, copacii mă privesc nedumeriți,
adineauri eram trist, acum arunc bucurii din priviri...
eternul zâmbet zburdalnic al copilului ce eram eu!

printre copaci, ciupercile-mi șoptesc știrile,
crengile-mi alină durerea din suflet ce contemplu mereu,
frunzele-mi așează părul ce de-atâta timp mi-alungă amintirile,
sufletu-mi e și-acum alături de tine, iar eu sunt al tău!

sar peste stâncile noduroase ce se ridică din râpă,
ocolesc raioane de buruiene aruncate parcă anapoda peste imaș,
gândesc profund că fac parte din natură...
sunt doar un punct pe harta din atlas!

cărbunele...e-mpraștiat mai peste tot,
și lemnul neguros mă mângâie duios,
îmi suflă vântul șoapte de iubire la urechi...
dar tu departe, într-un sat pierdut trăiești!

și-am alergat și norii prin pădure,
și viscolul l-am colindat doar pentru tine,
dar tu...ocolul colinei l-ai făcut nepăsătoare...
iar eu, visând, stăteam cu ochii îndreptați spre soare!

acum...când eu lovesc și clopotul de dimineață,
acum zâmbesc când merg copii la culcare,
uimesc natura, cu lacrimi stropind cultura...
grăbesc și timpul, sădind zâmbete de soare.