era un poem simplu un poem de dragoste
scris în grabă în timp ce tu nu dormeai ca de obicei
iar eu zăceam gol ca o sticlă de bere sub pat
nu făceam nimic toată ziua nu mai aveam nici televizor
pierdusem orice scurtătură lumea se dilatase
odată cu numele tău stupid în pupilele mele scelerate
în care la naiba eu nu îmi mai găseam loc
hohoteam isteric în conducte cu ecou regulat prelins în toalete abject
eram gol gol cum tu nu puteai să înțelegi
distanța își juca metrii la poker
eu mă rugam cu degetele șiroind a limfă și număram
mai sunt șanse de viață sau nu
apoi rupeam totul în așchii subțiri și mă răsturnam
instantaneu tu mă găseai de fiecare dată inert cu cearșaful
în jurul gâtului zâmbet de cârtiță în soare eram îndesat într-o cutie de pantofi
așa mică de-mi rămâneau degetele pe-afară să nu mai scriu ce naiba
uită-te în jurul meu încă te mai vezi aici e
un întuneric ciudat mă agăț de tot peste tot mă împiedic
ca-ntr-o pânză de nylon nu mai caut ieșirea e același lucru în definitiv
aș vrea doar să pot pleca
să sar definitiv din tine