mi-am rupt cu mâna inima în două
aproape încă n-am găsit nimic
și mâinile de piept îmi șterg și-mi pare
că ar fi timpul visul să mi-l strig

deschid larg pleoape arse de otravă
și nu mă văd și nici măcar nu cânt
îmi cad prin degetele stinse
mici stropi de viață ruptă din pământ

îmi sunt destul și totodată lipsă
din mine ies în mine mă întorc
atâtea flori s-au lepădat răsaduri
râmate parcă de astralul porc

fac verigheta lacrimă de cuie
rugina lumii-n gură mi s-a strâns
cuțitul măcelarului scurtează gâtul
acestui creier care nu s-a plâns