mă uit în ochii lui
bărbatul meu se înserează
nervi întinși pe tavan
ca ultima iarbă crescută
printre anii ruginiți de umezeală

aș da foc casei
să nu mai văd
priveliștea bărbatului
frânt de jale
mirosul absenței lui
curge ca un câine turbat
legat în zgarda căsniciei

așa mi-am pierdut oglinda
de atunci mă privesc
numai în cer
văd norul alb cu râsul printre dinți
văd pânda ochilor de bărbat temători
văd disparițiile în trupul blondei nocturne


poate aș putea cu sufletul meu să le împodobesc visele


de ieri sunt tot a nimănui
orele lui scot limba la mine
atât a mai rămas
din nopțile albe de dragoste

îndrăznesc prin camera lui
să-mi alint umbletul
cu lacrimi spăl obrajii murdari
ai depărtării
mi-l mângâi cu dorința chemării

ce ai nevastă? mă întreabă
verigheta lui
tu nu te vezi? îmi șoptește
ultima lacrimă a toamnei din noi
esti doar un dulap
de amintiri…spun degetele lui răsfirate
nu pot nevastă să te iubesc
nu pot să o înșel
pe EA
tinerețea mea
prelungită

...

am tăiat zgarda
și de atunci aleargă
ca un câine plouat

inimă-n inimi rătăcită...