Bântuire pestriță
copil tăcut cerșind în stradă
eu – trădând o zi sau două
poate pe toate
și cu pielea albă
și cu ochii negri
ca niște pete pe o planșă
eu – cu mine, jumătăți tăcute
pahar umplut cu apă
și cu sânge...

O lume pestriță
și tu aproape, prea aproape
o nouă cumpănă
o nouă ordine
și eu pierdută într-o nouă lume
cine mai știe unde se termină
spațiul meu
și-ncepe lumea?

O fată opacă
în stradă
plângând.