pe ea am scos-o din poemul meu
definitiv irevocabil și trist ca și cum
mi-aș fi deratizat sufletul dar doar ca și cum
ea n-a căzut prea mult sau poate chiar deloc
oricum eu n-am știut nici atunci ce să cred îmi spuneam
aiurea că totul o să se răstoarne la loc în loc
să se dărâme era o vreme tâmpită înăuntru
spațiul se desfăcea ca o piele jupuită eu mă răsuceam
în oglindă cu ochii în spate mereu în spate
în fapt asta nu era stabilit să se întâmple
dar de fapt ce era?
eu îmi strânsesem pupilele aproape orbit împrejur
aceleași imagini abrupte
și cu mine căzut împrăștiind asfaltul cu palmele

numai că ea nu voia să dispară
ea creștea și creștea și creștea până la etajul nouă
al cinematografului cu cât eu alergam
tot mai repede prin mine sărind obstacole gri
pline de limfă ea avea formă de sferă
se întindea de la un capăt la altul dilatând spațiul mut

iar acum
nu mai erau margini eu privind totul ca printr-un geam
transparent ca printr-o oglinda
din care deja eram scos

ca printr-o oglindă de var