Curg ale școlii ore nesfârșite,
cu temeri și-așteptări învolburate.
O, timp ce trece greu, singurătate...
Și-afară: străzi răsună și sclipesc
și-n piețe largi, fântânile țâșnesc,
iar prin grădini cresc lumi nebănuite...
Și-n haina de copil să treci prin toate
cum nimeni n-a trecut și nu va trece –
O, timp ciudat ce tainic se petrece,
o, grea singurătate.

Și de departe să-i privești pe-acei
bărbați, femei; bărbați, bărbați, femei,
și pe copii, în altfel de culori trecând;
o casă ici, un câine când și când,
încrederi, spaime mute amestecând...
O, fioruri, fără rost tristeți, o vis,
o, nesfârșit abis.

Și să te joci așa: inele, mingi și roată,
în parcul care încet-încet pălește,
și pe cei mari să îi atingi câteodată,
sălbăticit de goană și orbește ;
dar liniștit, cu pași mărunți, spre seară,
ținut de mână strâns, să pleci acasă.
O, înțelesuri care-ți scapă iară,
O, teamă, o poveri ce-apasă.

Și ore-n șir, să-ngenunchezi la lac
cu o corăbioară; să o uiți deodată,
căci altele mai mândre valuri fac,
mai colorate pânze ți se-arată,
și doar la fața mică, scufundată,
te mai gândești, ce palidă se-ascunde :
Copilărie, oglindire tremurată,
unde pleci? Unde? Unde?