Mi-e mintea toată-nvăluită-n ceață
Și sufletul preaplin îmi e de tine –
Iubire unică din unica mea viață
Ce-a devenit, de mult, și eu, și sine.

Dintr-o fotografie-ncețoșată
Desprind surâsu-ți efemer:
Aducere aminte a nopții de-altădată
La-a cărei geamănă nu încetez să sper.

E ceață-n suflet și în ochi,
E negură, și fum, și smog, și foc,
Destin, însemn, fetiș, deochi
Și toate-acestea la un loc.

Încețoșare-n mâna-mi care scrie
O ultimă scrisoare, cu slovele de lacrimi,
Ce-au curs din norii fără de simbrie
Ai unui ochi învăluit în patimi.

Mă-ncețoșez, dispar adânc în mine,
Uitând orice plăcere, orice greață,
Purtându-te în suflet doar pe tine,
La fel, învăluit în ceață.

Visez la lemnul băncii putrezit,
Al unui timp apus demult în ceață,
Visez la gândul de iubire nerostit
Al unei inimi explodând de viață.

Și-a dispărut de tot pământul
În volbura unei treziri de dimineață
Și-a mai rămas pe lume numai gândul
De tine, de mine și de ceață.

Te caut și-acum cu ochii-ncețoșați,
Printre umbre de fum și resturi de scrum:
Dintre nuferii ce-n nămol fost-au plantați
Mor și mă nasc, aievea și-acum.

Pendulez haotic între vis și coșmar,
Aștept zadarnic o inimă de gheață;
Un singur gând apăsător și amar
Și-o singură senzație: mi-e ceață.



Julia Kretsch
2 decembrie 1996
Constanța