IEPURELE ȘCHIOP

Înc-o dată mă încearcă
fuga fără nici un rost;
vreau să merg spre niciodată,
umbrei caut adăpost.

Iepurele șchiop mă duce,
blana lui îmi crește mie,
îi simt fuga în spinare,
învăț frica argintie.

Și suflarea lui fierbinte
- mi pune ghearele în gât
când eu vreau să țip cuvântul
care-odată ne-a urât.

Sângele fără măsură
trece-n carnea iepurească –
tot mai mic mă fac deodată-n
șchiopătarea mea firească.

Și simt iepurele blând
cum încalecă pe mine
și cum merg spre niciodată
și cum și el însuși vine

și cum fuga fără rost
nu e-a iepurelui care
nu mai știe ce a fost
și nu-și are-asemănare.

Mă devoră el pe mine
și-l devor și eu cu zel –
noi suntem chiar drumul însuși,
noi suntem de-un fel cu el.

Aerul ne e un pântec
care nu ne mai încape –
iepurele șchiop și omul:
un cuvânt tot mai aproape.

Eu alerg cu el în spate
dar povara lui sunt eu –
e călare dar nu poate
iar scăpa de trupul meu.

I-am crescut și eu în carne,
umbra nu ni se desparte –
om și iepure, deodată,
călărim aceeași moarte.

NICOLAE BÃCIUÞ