Copacul cu scoarța brăzdată
E un bătrân.
Când îl mângâi, simți
Asprimea timpului trecut.
Închizi ochii...
O mlădiță se-nfiripă ușoară-
Speranță în calea furtunilot...
Deschizi ochii...
Timpul se prăvale
Dintr-o cascadă
Peste lume.
Mâinile sunt grele ca două ramuri,
Stavile fără de speranță
Ce încearcă să oprească
Curgerea lumii.
Atunci înțelegi
Că o clipă este
Doar o parte a eternității,
Un val care spală
Iar, ca tribut, lovește...
Din toată lupta rămâne
Urma degetelor ce mângâie
Brazdele timpului.