Acum, când ceasul stă să moară,
Mistuitor surâde nebunia...

Prizonier al coșmarurilor,
Infinitul treptat se stinge...
E doar o viață în balans,
Răpusă de bucurie și suspans;
Doar un strigăt de disperare
Unduie-n ruine în delăsare, mângâind
Tenebrele ce-au cuprins cadavrul rece.

Pecetea zorilor se așterne pe coroane înghețate,
Anemii închistate în descompunere florală,
Răpiri de visuri, stau să piară...
Alergând suspine, vântul taie
Din cea din urmă vâlvătaie
Inspirată de stelele în crescendo ucise.
Sângele zgârie în vene ultimele simțiri,
Un fior rece, deziluzii și împliniri,
Lenevesc pe tăișul lamei.

Durerea se disipă în atingerea zăpezii
Impure în culoare palidă,
Nemuritoare în raza slabă a ochilor stinși.

Tacerea se așterne fără putere,
Imaculat început de adiere...
Nefiresc de cald
E apusul fulgilor ce îngroapa inima.

...atunci, acum...