LUMINA CREMENII


Arheopterix îi îmbrățișează hidos
tăria lăptoasă, de ceață…
iar el despărțit de perechea-i de viață
aleargă actuncea,
și în sus și în jos…
c-așa este vântul,
și urlă gelos
clătindu-și sufletul în ape de ghiață.


Astfel e trezită dalba piatră
din somnu-i,
și neîmpăcată
cu recea-i soartă,
din ronda-i forma
ce ia fost destinată,
întruparea telurică, îchegată,
râvnind la alt rang provoacă o surată.


Și ou peste ou
din oul cel mare
se sparge în zbor,
din ceață și sare...
conștiință primară cu semn de-ntrebare.
Iar ca a gravitației născocire
Cu și mai multa ură,
se lasă cotropită
de foc și de căldură,
tresărind la glasul părintelui,
exacerbând focul vidului
și invocându-l să lase,
scânteie,
lumină să iasă,
ignorantă și neînțeleasă,
ea însăși pedeapsă a începutului.


Perpetuă stare și nouă
râzând
de a preschimbării timidă,
a invocării de spirit
în vid...
de fulgere ce se deschid
și închid
în mantaua-ți flămandă,
murind,
și-apoi
reîntregindu-se se desprind
Luminând.