Ursită

Am privit muntele în adânc, în înalt,
mi-am lipit fața de chipul lui aspru,
de pământ, de verde, de os,
după drum lung și după salt.
L-am privit mistic, dintr-odată,
fără de veste,
în inima-i de piatră,
în inimă și-n duhul lui
cel mult misterios.
M-a coborât în genunchi,
m-a pus să jur
pe carnea și pe sângele meu
că voi iubi femeia din poveste,
că voi iubi-o mult și dureros.

Am privit marea în adânc, în departe,
mi-am lăsat trupul în spumă să salte,
peste genuni de ape,
pe creste albastre de sare,
într-un pustiu fără ecou,
mereu mai mare, tot mai mare.
Am pierdut țărm și farul din cetate,
am privit în ochi frică și vânt.
Și duhul mult misterios,
în larg, am întâlnit din nou.
Cu-n val m-a azvârlit în aer,
departe, înapoi, către pământ,
cu rost de a iubi femeia din poveste,
și de-a iubi-o mult și dureros.

Am privit în ochii tăi, iubito, în culoare,
mi-am lăsat privirea în lumină sfântă
și amintirile la gleznele tale.
Am venit să port surâsul tău,
visul tău secret,
conturul trupului adorat,
într-o poveste cu tine, o femeie,
și cu mine, un bărbat,
o poveste cu o dragoste mare.
Și tu iubești acum, încet,
iar eu iubesc repede, din demult,
cu duh de apă și de pământ, misterios…
Din pricini vechi, pricini amare
eu te iubesc atât de mult, de dureros.