toată viața am vrut să învăț
cum sufletul se face trup și trupul suflet
fără să înceteze să fie ce sunt

am putea atunci umbla unul în celălalt ca într-o grădină
și depărtarea ar fi la o lungime de respirație

îmi place să te privesc când dormi
să-ți văd pleoapele încrețite de visele din cutia cu imagini
și pielea subțiată de mângâierea lui Dumnezeu
în răcoarea dimineții

uneori plângi în somn cu o durere de piatră topită
care îmi strânge inima în colțul ochilor

alteori te dezvelești de noapte cu un surâs
și rămâi țintuită într-un gest
din care lumina curge peste lucruri

tristețea ta lasă peste cuvinte
o pânză în care soarele își țese razele

și la trezire
singurătatea e un leagăn de copil