Îmi savurez cafeaua ca și când nimic nu ar fi mai important decât să urmaresc zborul unui fluture clandestin în lumina difuza a dimineții...
pe jos zac hârtii din " nebunia" unui delir scriitoricesc ce încă mai bântuie undeva între " mine" și " eu" fără un scop precis...
în aburul ceștii de cafea demonii pot apărea nevinovați dacă tentația depășește criza sistematică a singurătății!
Și totuși ..e o liniște dumnezeiască,mă uit la cuvinte,privesc la pereți și...atât.
Nu-mi vine în minte nimic sau aproape ,fiindcă străduindu-mă să anulez impulsurile necesare,anulez aruncarea în plin.
Încet umbrele de pe pereți coboară spre podea avându-mă în rolul ingrat de mobilă adiacentă mesei sau pur și simplu decor coloristic inhibat de prea multă nemișcare!
În sfârșit, ceașca e goală și mă trezesc din amorțirea unui spectacol în care experiența nu are nici un cuvânt în viziunea unui 'alter ego" ascuns dincolo de ușă!