Stanca poartă cojoc mițos
știi când trece fiindcă miroase a stână
izolată foarte aproape de stele și de zeii cei vechi
cu trup de iarbă căzută.

Printre pietonii grăbiți către pâine
ea umblă încet. Timpul ei nu curge
încercuiește ziua și noaptea ca roata unei fântâni
scârțâind în talpa opincii.

Zilele ei se numără în biserici
are destul de puține
când muncitorii demontează un panou de șantier
mai primește în dar câte una.

Nu se teme de nimeni nu roagă pe nimeni
decât din ochi. Se hrănește din zvonul
că zilele vor scădea ori de câte ori
pe stradă trece un buldozer.

Stanca așteaptă sfârșitul lumii
te ia de mână îți aruncă țigara și arată spre cer
câte un nor în formă de cal
sau de înger.

Câteodată e frig și se-ascunde-n cojoc.
Câteodată e cald și îl face pernă.
Câteodată oamenii uită cu totul de zeu
și atunci Stanca se întoarce acasă.

Eu nu am văzut-o demult pe aici.
E clar că Sfârșitul se-apropie.

____
N.B. Interzis a se introduce pe blog-uri personale și alte site-uri
fără acceptul expres al autoarei. Mulțumesc.