prima mea naștere a fost cu voia mea
urlam acestei lumi care urma să mă învețe să sufăr
că limba mea are două tăișuri
și-am dat de știre dușmancei mele de moarte
și primul meu urlet a fost cel mai cumplit
cât toată tăcerea pe care urma să o urlu
la a doua mea naștere
când urletul meu amuțit de atâta urlet
m-a învățat să urlu în mine
din toate celulele mele să izbucnească
un urlet tăcut
m-am născut poet fără voia mea
se întrebau toți de unde știu atâtea lucruri
de unde le scot de parcă aș fi un inventator
un prestidigitator, o fabrică de idei, de concepte
eram posedat de urletul meu tăcut
ca o tăcere urlândă, ca liniștea pietrei în jar
aveam atâta căldură latentă, atâta iubire
care mă rodea ca un cancer
mi s-a reproșat că gândesc prea mult
că sunt prea plin de mine, că mă cred genial
eu exist prin toate formele subzidirii mele
n-am nevoie de ceilalți
pentru a înălța alte temple în mine
n-am nevoie de alți zei care să mă-nvețe
să respir același aer, să vorbesc aceeași limbă
cu două tăișuri, poate că tot ce doresc este să găsesc
femeia aceea sălbatic de frumoasă
posedată de un urlet tăcut