Ici – ’colo

Nesiguranță și tăcere.
Prea multe semne de mizerie…
Doar un suspin se-aude-n șoaptă
Când ploaia stă, urmând apoi din nou să cadă.

Se spală chipuri, trupuri goale
Din multele mii de popoare
Dar cugetul? Rămâne tare.

Căci doar a fi pe-acest pământ
E un păcat.
Fiecare poate trăi cu-adevărat.

Străin într-o lume stinsă,
Fiecare își are sacrul
În propria-și tristețe aprinsă.



Privesc depărtarea,
Privesc înainte.
Continui chemarea,
Mă doare uitarea...

Nicicând nu am să mai rostesc că pot;
Doar am să te iubesc.

Și-atunci când luna va fi plină,
Și când se va iubi pe cer cu-o stea divină,
Voi dezminți, în marea mea nerușinare,
Tot ceea ce acum simt că mă doare.