abia bătut în scânduri
vechiul pod
s-a dărâmat lăsând fără de rost o scară
pe care urcă
– rareori coboară –
stafiile atâtor spânzurați

cu râs de nasturi
haine fără trup
croiesc din trepte versuri frânte
și parcă praful se-nfioară-n așteptarea
sinucigașului care să-l cânte

dar șoarecii rod lemnul de timpuriu
răzbate
un scârțâit afund de prăbușiri solemne
stafiile dau chiot
și fug
parcă s-ar teme
să nu le tragă de sub picioare scara
cumva fără de veste
un suflet de poet căzut de nicăieri