Vânătorul pleacă în exod


Iscodesc grădina udă,
grea, ierboasă și lemnoasă,
unduită printre cuștile de lemn –
ehei… animalele au evadat de mult
în transparență

Arcul, însă, ce bine știu a-l întinde!
șchiuuuuf, șchiuuuuf – trag la întâmplare,
mă rostogolesc, iar iscodesc și trag:
șchiuuuuf, șchiuuuuf.
Trag prin grădina-cușcă,
asta fac, trag-trag.
Dar ele, animalele văzduhare,
poate s-au ferit de tot:
au evadat în țambre.

Ei, și?
în spatele grădinii verzi și ude
e plaja cu valuri lungi.
Galbena, alba, plaja
cu valuri nespumate, cu supernove
cu elefanți de-ai lui Hanibal,
cu vin, cu salcâmi
și mirosind a cămile,
ba chiar umbrită de tuaregi plutitori.
Hai să mă jupoi
să-mi întind pielea pânză de plecat.
Sau, hai să mă strâng os lângă os
să ajung pietroi la fund
culcuș de crabi împerecheați
firidă a midiilor limboase
graniță de cuib de pești
gata să aud vibrația
uriașelor vapoare

Sau, hai să-mi dau drumul la sânge
să mă pisez, să curg de tot în sânge
să mă așez peliculă pe marea
despicată de dulfii aceia
dulfii aceia care m-ar bea
și m-ar strănuta în salturile lor
peste ape.
M-ar strănuta nori, albatroși
cormorani, V-uri migratoare!