acum știm că n-a fost așa – semaforul n-avea culori
ne-am blocat cu toții în locul acesta atât de expus
încât soțiilor le e rușine să nască – iar diavolul
din ce în ce mai aproape
din ce în ce mai fair play.
îmi iubesc femeia zadarnic
picioarele ei – coloanele de susținere a templului
ce eram s-au prăbușit
s-au ticăloșit cu toții
printre mincinoși hoți trișori ucigași – numai în el
poți avea încredere, numai el răspunde corect
la întrebările Bibliei, numai el recunoaște
(atunci când lumea tace un moment
așteptând să se schimbe culoarea)
că el este răul și n-avem ce face. că el este ultimul
prieten cinstit care deschide pentru noi
racii micului dejun apoi pe cei ai prânzului
apoi pe ai cinei
și tot așa până când vom înțelege că înapoi este
înainte că negrul este alb că unu plus unu dă zero
că bărbatul și femeia din locul acesta
se înghesuie unul în altul și devin – pentru totdeauna –
un singur clovn.