Faci prea multă gălăgie când te plângi
în găuri de suflet pustiu unde-mi
țineam eu ascunse ecourile lacrimilor,
iar când mergi trezești până și
furtunile cu pașii tai grei care cad
ca niște bolovani de ploaie, tunând
și fulgerându-mi asfaltul inimii.
O să-mi presar pioneze, să știi!

De ce nu vrei să mă lași să dorm așa,
cu gura deschisă și genele adânc
înfipte-n cearcăne, cum îmi place mie?

Dorm pe burtă cu dopuri în urechi,
cu pumnii strâns închiși ca să nu
mă poți prinde cumva din nou de mână,
ca să nu observi că liniile vieții
cuibărite la mine-n palmă nu duc
decât spre zgomotul pe care-l face
inima ta, ce-mi tropăie ca un elefant
în călduri prin vene, pulsându-mi
sunete de iubire care mă fac să gem
de dorul buzelor tale și să te
implor cu toate dopurile și vata
pe care le adăpostesc acum în urechi,
cu pumnii strânși și picioarele
încrucișate într-un "X" perfect,
necunoscuta vieților noastre tâmpe,
să taci măcar până când reușesc să
mă trezesc din visul ratat de "noi".