liniștea doarme la rădăcina casei când
noi ne iubim în lagărul datoriei
anii încarcă povara timpului
cu nemeritata suferință de a fi
cucuveaua obosește cântând
un copac pe jumătate uscat
ne zgârie la limita răbdării până când
strigăm de se cutremură pereții copacii si nopțile
și totuși
mi-e frică să mă trezesc din viață