cuțitul înainta, înainta...
o voce cotcodăcea toasturi
la o masă de fer. Cimentul rece și ud era traversat
de bătrîni desculți și de palme de bebeluși porniți
pentru prima dată la plimbare. Cuțitul se ferea de pîine
și de sare. Atunci și acolo ți-am văzut tălpile-copite,
apoi ți-am văzut gleznele-pinteni și nările fornăitoare
spulberînd zăpada pe acoperișuri.

A mai rămas să-mi ridic puțin privirea și
îți voi vedea ochii. Voi reuși să-mi fac
o cît de vagă închipuire despre bubosul care ești.
îți voi cunoaște mărimea. Îmi voi cunoaște micimea.
te voi însoți cîteva străzi în sus, cît să te apăr
de cîini, de semafoare și de fluierături, după care
eu voi înainta în linie dreaptă spre stînga,
cuțitul va înainta în linie dreaptă spre dreapta

pînă la capătul mesei. Acolo va inspecta urmele
furculiței dornic să afle unde și cît de adînc s-a înfipt,
cît a rupt și cît de fin a reușit ea să strecoare îmbucătura
printre dinții canibalului protejîndu-și propriii dinți?

în vremea asta tu vei urca singur și trist
spre locul acela de sus unde urcușul
sfîrșește într-o sorbitură fierbinte.