Învățasem deja cum să dau ceasul înapoi
și te trăgeam după mine spre un perete de argint
cioplit rar cu inimi albastre si albe.
Subțire ca ața erai dar totuși,
voiai să să ramâi, nu-i așa?
Nu-i așa?...

Năuc și imprevizibil,
peisajul descompus din vis te venera.
Eu nu știu unde eram, de la o vreme
stropii de cuvinte mutante în piatră
se transmutau, bâlbâind asfințitul. Dar nu am uitat -
o singură dată m-ai rugat să-ți agăț în păr
un ciob de sticlă albastră... da!
Mult albastru, rece și infinit, mirându-se de noi.
A viscolit în ziua aceea și de pe etajeră
coborau vrejuri de trandafiri carbonizați
și o carte deschisă în care un meșter zidea
un perete de argint la capătul nopții,
la căpătâiul nostru...
Rămâi, nu-i așa? Rămâi...

Te-ai întrebat vreodată de ce eu, omul din mine,
urlu fără ecou
și șoaptele tale îmi rănesc auzul?
Te-am întrebat, în cine știe ce secundă uimită,
de ce nu mă mai recunosc lupii și potecile copilăriei?