Mi-am trimis sufletul pe linii de telegraf să te caute
El alunecă în depărtare și eu stau golită de mine insămi
Să te aștept, sperând să îți aud pașii șovăielnici,
Să îți văd ochii plini de întrebări, ferindu-se de a-mi vorbi,
Încercând să ascundă tainele din mintea ta plecată să cutreiere nemurirea
Și rătăcită undeva între Steaua Polară și Constelația Fecioarei.
Þi-e frică să fii tu cu tine însuți, căci te-ai putea cunoaște,
Þi-e frică să fii tu doar pentru mine,
Pentru că într-o dimineață de mai, norii erau scămoși și a început să plouă...
Tare, tare, cu tunete și fulgere,
Tocmai când erai prea fericit, simțindu-te o dată om...
Iubeai cu suflet, fără minte, ca un adolescent nebun...
Adorm pe o simfonie de Mozart și te visez din nou.
Mă trezește vântul care trântește fereastra...
Sau ești oare tu?
Mi-am pierdut sufletul în umbra ta...
În absența ta și tu tot nu vii...
S-au rupt și sârmele de telegraf și strig:
"Dă-mi sufletul înapoi!"
Dar e prea târziu...m-am pierdut căutându-ze, mi-am rătăcit simțirea...mi-am uitat uimirea...
Și totuși eu te mai aștept...
Suspendată de o amintire de împrumut