Tatiana a intrat în adâncul sufletului meu
cerând iertare luminii
pentru că nu poate decât să o vadă,
mereu ar vrea
să o simtă,
să o miroasă,
să o guste,
cu mâinile strâns prinse într-ale mele
ca niște puncte de suspensie
ce se întretaie.

Ea mergea de fiecare dată singură pe stradă
și îi număram pașii
ca pe niște fiori trădători
adunați în palmă
și o urmăream cu privirea
cum își plimba umbra
dincolo de orizont
și se ascundea pe continente nemaiauzite

dar vântul îi aducea mereu mai aproape de mine
ca gândul de nisip umed
și mirosul de pământ reavăn
în asfințit.

Pe Tatiana nu o știe nimeni,
ea stă ascunsă în buzunarul meu de la piept
și din când în când mai șoptește timid
că într-o zi cu siguranță o vor cunoaște toți
și se vor opri să îi cunoască zâmbetul
și să îi sărute mâna
atât de rece și gentilă
ca în povești ascunse
despre societăți secrete.