Atâta cer cărunțit prin oasele-mi pribege...
Răsărit și apus, fecundând clipe unice,
Crescute pe tulpina ochiului meu de veghe...
Bolta dimineții de Paști,
Lumina hristică, mîna mea dreaptă spovedindu-se
Pe poteca îngenuncheată pe dealul bisericii,
Îngeri la porți, colaci de nori...
Cerul răsturnat pe nisip, primul sărut,
Eu și tu, boabe înghețate de șoapte,
Buzele, fluturi carbonizați,
Miroseau a stele coapte,
Se loveau de cochilia lunii,
Răsunând orfic,
Altele se topeau, aruncându-se-n mare,
Petale de hyacint...
Mă doare sufletul de atât albastru de Voroneț,
Acuarelă tragică peste oasele-mi bătrâne,
Într-o zi voi îngenunchea umil,
Cerând iertare întrebărilor lumii
Gol, ca un ecou rătăcit,
În buzunarele peticite ale inimii...
Mă voi întinde, obosit de atâta lumină,
Și voi pleca, purtând în priviri
Unicul crâmpei de cer, cu care se îmbracă
Însuși bunul Dumnezeu...