iarnă de lux în jurul casei tale. Pe zăpadă
urmele fericirii (atît de vizibile
cînd totul scînteiază în soare!) îți amintesc de urmele
rîmei după ploaie: aceleași unduioase linii care nu te ajută
să înțelegi dincotro vin și încotro se duc
și la care capăt se îndepărtează de tine...

încărunțești în paloarea zăpezii, nebun după
urma proaspăt trecută pe-alături, și-n vremea asta
morții îți fură toată căldura de sub picioare. Nu, ție nu-ți pare rău,
ești generos cu ei în ultimul timp:
nu-i mai scoți de urechi de sub pat,
îi lași să se bucure acolo de umezeală și de-ntuneric,

iar cînd pleci de-acasă te prefaci a nu ști
că ei se uită în urma ta buluciți în fereastră. După cîțiva
pași prin zăpezi tot mai palide, cînd ești ca niciodată de sigur
că ai dat și tu de urmele fericirii,
îți dai seama că cei din fereastră se uită la tine
ca la unul de-al lor.