Am sădit un pomișor la capul fiecărui mort
și n-am mai trecut pe acolo. Cu timpul,
cimitirele au devenit livezi. Îmi recunosc
morții după mirosul florilor primăvara,
în gustul dulcețurilor din borcane.
La sărbători sînt mai singur decît oricînd.
Văruiesc cruci imaginare, silabisesc nume vechi,
întorc fotografiile cu fața spre răsărit. Morții
nu cer nimic. O vreme le-am scris
crezîndu-i plecați în călătorie. Seara,
înainte de culcare, mi-i imaginam plutind
în leagănele lor din lemn dulce. Abia așteptam
să revină, să le ascult poveștile. Într-un tîrziu
am aflat adevărul. Am plîns, i-am învinovățit.
Înlăuntru-mi a început să bată
ceasul neregulat al uitării. De atunci
sînt altul. Urlu cu o mie de guri, cer iertare.
Oare nu-mi pregătesc, pe îndelete,
acum și aici, propria călătorie?
Cine-și va aminti de mine? Măcar
un hoț de copil să vină, zi de zi, și să fure,
cu sînul, din pomișorul meu. Apoi să fugă
acasă, fericit că nu a fost prins.