Culmea… era dimineata si pe strada mea…
Asa se urla in jur(desi stiam ca nu am vecini… se pare ca pe ici pe colo mai era cate unul de-al de mine.)
Am iesit si eu in graba…
Am alunecat, am cazut, am dat cu capul de bolta apoi si am iesit…
Toata lumea in jurul meu canta osanale soarelui…
Nici unul din noi nu credea ca il va mai vedea vreodata…
Primul imbold a fost sa strig si eu cu ei…. Sa sar si eu cu ei…
Doar ca iesind din grota mea… continuai sa fug sa dau de lumina…
Si alergai pana ce ma lovii de unul, de altul… de parca ei ar fi bagat de seama… ei isi vedeau de soarele lor..
Am alergat asa ignorandu-i pe restul(conform parerii mele eram intr-o pestera… ceva mai mare decat as fi putu crede eu…)
Am alergat pana drumul s-a oprit.. acum ii auzeam petrecand in urma…
Paseam sovaind dupa vocile lor pana m-am oprit in mijlocul lor…
Ce ciudat… priveam in sus si totusi vedeam acelasi lucru ca si pana acum…
“A-ti inebunit cu totii?”
De parca ma lua cineva in seama…
Nu… nu ei inebunisera…
Orbisem in lumea mea…
Orbisem in negru…

12.04.2006