Întreruperile astea ne sunt necesare
Ca să ne reluăm sufletul în mâini de pe jos
Și să-l ținem strâns de piele, să nu ne scape printre degete,
Cum scapă de obicei gândurile oamenilor, ca o apă.
Te înnozi pe dedesuptul tălpilor
Ca să nu vadă nimeni nodurile,
Venele prin care curge ființa se leagă de pământ,
După atâtea ceasuri, ai în sfârșit stabilitate,
După atâtea căderi în tine,
Când ai dus de fiecare dată mâinile la urechi ca să nu te mai auzi,
Cuvintele izbind în pereții interiori,
Tragi de corzile sinelui ca să se lungească până la următoarea stație
În care o să te odihnești,
Ai atâta nevoie de odihnă direct proporțional
Cu nevoia de apă după o lingură de sare.
Uneori trag de liniștea ta în toate părțile, și cei de lângă tine,
Câteodată gândurile mor în tine,
Înainte să le fi născut,
Să aibă viață de sine stătătoare, în afară,
Și le porți în tine ca pe niște pietre.
Uneori te apropii cât mai mult de cineva ca să-ți susții spatele
Să nu se dărâme tot trupul peste tine,
Să nu mai ai pe unde să scoți capul
Dintr-un morman de oameni să nu mai ai o fisură prin care să iei aer.