Mă urmăreşte cineva, şi-l las să vină,
Căci simt suflarea ce îmi e străină.
În calea mea-ntunericul se-nchină,
Iar luna mă veghează cu lumină...

În noaptea neagră calc, tot mai departe,
Privesc spre cer înalt, şi ca-ntr-o carte,
Eu văd înțelepciune, şi vreau s-o înțeleg,
Şi dintre mii de stele, eu una am s-aleg.

Eu ştiu ce-nseamnă viața, cu moartea ei cu tot,
Cu ură şi iubire, şi-n rest, nu am ce spune.
Cînd strig la cerul mare: „O, Doamne, nu mai pot!”
Doar sufletul începe căldură să adune.

Înşir pe foaie viața, ce simplu, nu-i aşa?
Îmi pare că iubesc, sau poate sun iluzii,
Şi zbor spre luna care de cer se răstignea,
Şi stelele-mi formează mesaje şi aluzii.

Dar stelele-s deşarte, bucăți din carul mare,
Pe cînd frumoasa lună, atît de înțeleaptă,
Şi-acum, priveşte-n jur, o, tainică splendoare!
Căci ochii ți-s lumină, iar visu-ți e o şoaptă.

Te-admir cu „AH” în suflet, a cerului stăpînă,
O, tu, măreață lună, ce noaptea o veghezi,
Cu slăbiciune-n suflet şi cu putere-n mînă,
Zeița etern-a nocturnilor străzi!