Într-un final ajung și eu acasă.
Mă simt suptă de puteri,
De parcă aș fi muncit pământul
De dinainte să iasă soarele,
Până acum.

Mă trântesc pe patul înca nefăcut,
Nici nu m-am dezbrăcat de geacă,
Iar cearceaful s-a murdărit din nou
De la pantofii înca în picioare.

Închid ochii cu idea
De a mă ridica imediat,
Dar cad într-un somn adânc,
Din care nu mă mai pot trezi.

Simt cum totul se învârte în jurul meu
Și încetul mă scufund în neștiut.
Nu deschid ochii. Mi-e teamă.
Sau poate nu vreau să știu,
Căci mi-e prea bine….

Simt cum sufletul se desparte de trup.
Eu surâd….
și pentru o clipă îmi fac curaj
și-mi deschid ochii.

Nu văd nimic.
E întuneric
și liniște.

Deodata, de aude ceva….
Sună familiar șî totuși
Parcă nu aș vrea să știu
Ce este.

Brusc mă trezesc!
Telefonul sună în plină veselie,
Vecina mă atentionează din nou că am uitat să închid ușa de la intrare,
Iar chiria stă de mult neplătită….

Am dormit mai bine de o zi
Și totuși sunt obosită….