vine o zi când trebuie să pleci
fără să stingi lumina
fără să te mai uiți în oglindă
pleci și lași fereastra deschisă
uiți de banii de lapte împrumutați
de la vecina până la pensie
uiți datoriile la întreținere
uiți să-ți închei nasturii
de la cămașa azvârlită pe umeri
ca un voal
pentru toate aceste
lucruri care există
tu pleci...
nici nu saluți
dar te grăbești
la capăt de drum
taci
îți place singurătatea și
întunericul adunat în palme
îl pipăi ca pe o rană
de care ții
nu doare
dar oftezi
la capătul celălalt de drum
cerul te așteaptă
cu o rugă
ultima
care te apără de oameni
până într-o zi
când intri în pământ
ca o tăcere

doar un păianjen coboară pe colț
și se mai uită pe fereastră