Privești în sus și nu înțelegi nimic.
Þi-ai cere scuze că ești, că știi, c-o spui...
Îți pare rău de ei.
Și stând în iarbă, să le gândești pe toate,
Nici nu mai știi: să cânți? să plangi?
Caci e aievea...
Dar nu pricepi...
Citești, trăiești, citești-
O fi greșeală de scenariu:
Te naști cale de-o viață,
Din, prin și cu trufie,
Ca cel din urmă tremurat de geană
Să te gasească fiind
Pământ de flori? ...
Și te ridici din umbră,
Flămând adulmeci aerul văratec,
Așa încât tot scrumul nopții să pară dus.
"Dar tu, omule, nu ții în mâini pământul!
Și nici nu ai să simți vreodată
Deasupra cer, și cer sub tine!
Nu ești săgeată, nici aripi n-ai!
Nimicul zace în agonie!
Râdeai spre soare, împărțeai lumină!
Și azi ce ești,
Cand cântă-n tine un dor ce nu-i al tău?"
Astfel sfârșește Cerul cuvântul Său.
Dar bietul om... cade în genunchi,
Privește fără țintă în juru-i,
Își pune mâinile în cap,
Și lacrima porni să spargă
Preaînălțimile lui sângerii:
"Nu-s mut să ascult cum crește în trupul meu durerea!
Nu poți să iei un pumn de lut,
Să-i spui să meargă,
Și să fiu gata!
Avem o viață a noastră, nu o existență!
Nu sunt al tău!
Aprins în valuri de lumină, vreau să joc!
Simt sete de păcat, de doruri, de avânt și patimi,
Sunt beat de lume și scald privirea mea în ceruri-nalte!
N-ar înflori pe buza mea atâta vrajă și ispită,
De Ea n-ar fi, căci ochii ei
N-ar mai spori a lumii taină! ...
Sau nu înțelegi că o iubesc?
Pământule, dă-mi aripi,
Să merg să-i culeg snopii de senin pictat
Ce în ochi îi ține, când capul își ridică fruntea albă.
E numai una!
O atingi o dată, și vrei apoi să mistui tot.
E pentru tine!
Și plângi, plângi, plângi mult...
Și nu mai vrei decât să fii cenușă!