Până acolo o să crescă o silă fără margini,
Melli, că nu e nimeni în legătura ta, să
stâpănească polii tăi de sare. Barca e aproape.
Răsucește-ți rochia, pânzele albe să se umfle,
să se umfle. Lasă muchiile pereților tăi să dea
pământului șesul la care trag mările și reciful
conservat- o să înot cu fiecare mână să te
prind de subsoară.

Îmi hidratează pielea cu izvoarele dulci,
muntele umbros, pe care-l cheamă Melli,
și, care, nu știe că joaca pe panta lui înseamnă
frânghia peste care o să-i trec toate prăpăstiile.

De acolo să creez o punte sau barem să-mi
iau o vâslă.

- Portul se albăstrește la fiecare vânt verde
adus în crevașa săpată de fluiere. Nu mă voi
uita la cine stăpânește strălucirile lui- orice
piedică pusă de-a lungul pietrei: de aici să creez
o punte mai sus, o treaptă care o să înghețe la
Glaciara, când Melli și copii ei or să cânte
și spumele răsuflate pe stâncile lor or să
semene lacuri, micuțe mări de oase.