O-ncredințam cupolelor umbrite
De-nfrigurarea lacrimei, umilei.
Aveam s-o văd până-n apusul zilei
Și clipele se-ncolăceau, grăbite.

De ceară chipul. Frângerea copilei
În fața raclei, ca și cum cuțite
Îi sfredeleau privirile uimite
De rostul vieții dată-n dar argilei.

Văd și nu cred, aud cum pași sorb vidul
Tăcerilor. În piele, un frison
Învinge mut și sfredelește zidul

Din temelii până-n înalt amvon.
Dar de pe frunte se va șterge ridul
Și ruga mea te va sui pe tron.


23 decembrie 2007