după ce mănânc îmi aprind instinctiv o țigară
așa cum e sărutul tău pe buzele ei în fiecare dimineață
nu simt nimic, uneori nici nu știu că fumez
sunt aproape convinsă mărturisirile nu-și au rost
scâncesc în mine urmele unei iubiri vechi despre care încă mai aflu povești
aș prefera să cunosc numai oameni incapabili de sinceritate sau de adevăr
amestecul ăsta mă obosește
renunț să mai aflu în tine vreo taină
așa cum nu pot să te mai ascult fabulând
și ieri aveai dedublarea cu care m-am obișnuit
ne ținem de braț, prieteni pentru care începutul a fost prea târziu

vorbim
rupți din context, din urmele noastre nu rămâne nimic
simțeam împreună cum resemnarea intră în noi
parcă erotic refuzam
adevărul mi-ai spus are evidența necesară
mă mulțumesc

devin om, suferința îmi intră în ochi
obosesc de tine, de zgomotul de afară, de fumat
concomitent
o demență cucerește secțiunea de creier care te generează
te pierd din memorie până nu mai exiști