Am stins apa cu focul
Și lemnul l-am aprins cu pământ
Și văzduhului i-am dat aripi.

Patru zări le-am transformat în vânturi,
Ce-mi golesc simțurile de simțuri
Ca o țigară golită de fum.

Și universul l-am înroșit cu sânge,
Pe Dumnezeu l-am îngropat în trup
Și lui Mefisto i-am dat apa vieții.

„ Acum „ s-a transformat în cânt,
„ Aici „ s-a răspândit în cuvinte
Și idol mi-este golul dintre goluri.

Săracă e inima mea,
Căci iubirea e o mare cu colți
Și-i nesătulă ca Muma Pădurii.

Un Dragon roșu și-unul albastru
Călare pe-o minge de foc,
Sărută Calea Lactee, calea negândului.

Și-aș vrea să mă dezbrac de suflet
Și să rămân în pielea de focă,
Ca să nu-mi fie frig ca-ntre cei patru pereți.

Aș mai vrea prietene să-mi țiuie-n urechi
Cochilia unui melc răsărit din ierburi
Și să-i aud pașii, lascivi, impetuoși.

Dar ce vreau eu e ca și când n-aș vrea,
Ce văd eu e ca și când n-aș vedea,
Căci eu nu văd, nu miros, doar sorb.