din toate cântecele auzite, numai unul e cântecul de dimineață, o mlaștină în care mă afund, un lan de cireși negri când dau în pârg ocoliți de păsări iar sperietoarea din vârf îmi zâmbește, înghit sâmburii, înghit viermii și cad în iarbă secerat de sunetul acesta, o mână întinsă din greșeală spre o față străină pe care pipăitul o face frumoasă, prea frumoasă dacă știu că e singura aproape, mai aproape

dar cântecele au ceva funerar ascuns între ultimele degete precum inelele sau oasele care încep să doară mult după ce s-au frânt. n-am mai primit nicio scrisoare, poate nici măcar rândurile stinse într-un creion rupt nu mai au cum să ne scoată din copca în care ne ținem respirația, ne verificăm rezistența cu aceeași sinceritate, un dezastru reversibil, nu, nu se mai scriu scrisori, în ultima mi-ai vorbit de zidul berlinului și ai cântat sau ascultam, din spatele tău, timbrul de târfă obosită al marlenei dietrich

sau vorbești despre cărți, tot felul de cărți cu o voce care mă îngheață până când un pescăruș trece aproape și sperie ceva, fereastra se trântește și după toate cuvintele o aud pe marta, somnul ei nu e un cântec, nu e decât umărul tău, brațul tău încolăcit peste gura mea pentru că marta trebuie să asculte cântecul ăsta cât mai târziu