e noaptea dinaintea zilei de serbare florile coroniței s-au uscat
palmele viitorului poet asudă asemenea pietrelor într-o după-amiază de ploaie cu soare
și numai sângele scurs din măcelărie strălucește mai frumos
purtat de câini pe dinți prin cartier
parcă anume să sperie pisicile și femeile slabe de înger

numai în dreptul caselor de cărămidă rânjetul lor pare totuna cu asfințitul
ai zice că iese de sub nădragii cerșetorului cu gingii vinete cântând hodorogit:
„vezi cum e lumea făcută / pân’ la mie n-ai o sută/ zece bei zece petreci și la fără zece pleci”

cei care plecau din orașul nostru abia peste ani înțelegeau sensul cuvintelor
mai ales că se întâmpla ca puțini să ajungă în viață ceea ce lumea credea despre ei
de rușine rătăceau drumurile
așa cum desfrânații simt nevoia de a-și spăla privirea în ochii cât mai multor oameni
înainte de a se întoarce acasă

viitorul poet încă nu a ieșit în lume – îi privește de dincolo de geamul închis și constată:
- toți sunt bolnavi le tremură ba vocea ba șalele ba gleznele dar uite-i
stau drepți ca un plici în fața relelor de muscă