Într-un sat pe-o ulicioară străjuită de copaci,
Pe o prispă din lut galben odihnea un bătrân baci.
Tot trăgând dintr-o țigară, la mioare se gândea
Și din ochii lui albaștri începea a lăcrima.

Cu mai multe veri în urmă, într-un august se-ntâmpla
Ca bătrânul baci de-acum să își piardă turma sa .
Ceasul rău dori atunci într-o mlaștină s-aducă,
Pe mioarele lui blânde, fără milă să le-nghită.

Sta cuprins de agonie lângă mlaștină bătrânul
Privea-n mlaștină cu milă, nu îl ajuta niciunul,
Nimeni nu era acolo ca să vadă tragedia,
Singur căuta putere pentr-ași stăpâni mânia.

Parcă-ar fi dorit și dânsul ca în mlaștină să intre,
Să fie lângă mioare și din fluier să le cânte.
Dar îl luase amețeala, totul parcă se-nvârtea,
Chiar și mlaștina urâtă o vedea cum se rotea.

De atunci rămase baciul singur să îmbătrânească
Lâng-o uliță frumoasă, chiar în casa părintească,
Unde-acum pe o prispă din lut galben se-odihnea
Și, trăgând dintr-o țigară, la mioare se gândea.

Sta pe prispa din lut galben și privea spre ulicioară,
Ca apoi el să privească la tot ce îl înconjoară:
Privea gardul, privea casa și grădina o privea,
Iar c-o oarecare mâhnă sus pe dealuri se uita.

Undeva, în depărtare, chiar la margine de sat,
Zărea mlaștina urâtă și-o privea-ndurerat.
Nu avea ce să mai facă, asta fuse soarta sa,
Ca acum, la bătrânețe, să-și dorească moartea.

După câțiva ani de chin, în singurătate,
Într-o zi-i intrase-n casă mult prea așteptata moarte…
Și pe-o uliță frumoasă, ea îl duce la mormânt,
De pe margine copacii șuieră bătuți de vânt…