Trist și singur lângă masă, rezemat de un perete,
Priveam lumea cum dansează și se mișcă nebunește.
Și-mi plăceau cum se distrează, iar adesea le zâmbeam,
Chiar de-n suflet era noapte și prea singur mă găseam.
Pe pereți lumini și umbre, multe feluri de culori,
Iar pe ring, în fața mea , zeci și zeci de dansatori.
Printre ei, o dansatoare cu mișcări dezordonate
Părea că pierduse ritmul dând aiurea-n gol din coate.
Era nostimă și dulce și-mi plăcea să o privesc,
Ochii ei căprui și ageri îmi păreau că strălucesc.
Ca o vrajă, dintr-o dată, doar la ea eu mă uitam,
Iar la zâmbetul ei dulce, tot cu zâmbet răspundeam.
Începea să-mi placă fata și cu ea un dans doream,
Să o strâng ușor la pieptu-mi, mai aproape să o am.
Iar în ochii ei, de-aproape, să o fac să înțeleagă
Că-n această seară, iată, soarta pe-amândoi ne leagă.
Mă cuprins-un fel de frică c-o să plece fără mine,
Că n-am să mai am prilejul să-i vorbesc cum pot mai bine.
Doream mult ca vorba mea să o facă să cedeze
Și de frică, îndoială doream să se libereze.
Să mă simtă mai aproape de al ei suflet curat
Și să uite pentr-o clipă cum e totuși un bărbat,
Un bărbat străin , ca mine, care poate s-ar preface,
Pentru a putea obține acea fată care-i place.
N-aveam gânduri din acelea, nu eram acel bărbat,
Sinceră-mi era dorința, sufletul mi-era curat.
Fiindcă n-avea dansatoarea cum să merite o farsă,
Prea era-nnebunitoare și, în plus, era frumoasă.
Și, de-odată, iată clipa invitației sosise,
Bucuroasă și uimită invitația o primise.
Eram tulburat, și-n mine, inima bătea nebună,
O avea acum la pieptu-mi și-o țineam ușor de mână.
Trecu dansul făr-o vorbă, veni unul salvator
Și să-ntreb cum se numește, nu mi-a fost așa ușor.
Dar cu glas șoptit aproape, mi-a spus numele-i lumesc
Aplecându-mă spre dânsa i-am spus simplu: mulțumesc.
Chiar de-atunci, din acea seară, îmi doream să fie-a mea,
Nimănui să nu-i dau voie să se-apropie de ea.
De mult dragostea în mine n-a mai tremurat atât ,
Acum tremură cuminte. O, ce fericit mai sunt!