M-am născut într-o lume reală
dar trăiesc într-un vis ireal
în care-am sădit toate semințele timpului,
pe chip de fetiță cuminte.

Ce forță compactă
să-mi mai atingă suflarea
sau firul de păr?
Ce trecut să mă cate
’naintea viitorului aprig,
spadă de zmeu?
Ce aripi să-mi vindec?
Jumulitu-le-au penele
doborându-le zborul!
Mi-au atins anomalia sufletului
tocmai în punctul sensibil:
durerea că știu să iubesc
orice obiect sau ființă.

Se extindea tumora.
Sub fiece por clocotea
contopindu-mi amarul cu timpul.
Îmi destrămau fiece noapte
în cinci sau în șapte.
Mă atingeau ca și cum...
îi chemam către mine.
’mi-aminteau că aveam o rețetă
de extraveral doză;
și-ncă una, și-ncă una...
să-i pot amorți pulsul extinderii.

Eram condamnată:
contaminasem o ființă deja înfruptată.
Detenție la domiciliu
cu penelul înfipt săgeată
în sărmana tâmplă dreaptă;
spre-al lui mijloc atenția toată
mă țintea în erată.

Mi-am găsit un loc de veci,
dar îl voi săpa în stradă,
să fiu privită și blestemată,
din jungla uitării
s-ajung în sufletul lor,
animată.