Îmbrățișează-mă azi,
Câtă vreme eu mai sunt eu
Și mai poți frământa între degete o bucată de carne.

Mâine prin venele mele va curge fumul țigărilor.
Mâine nu voi mai scrie poezii
Și tu vei uita –
Vei trece nepăsător pe lângă mumia de cofeină
Și vei încerca poate să-ți amintești,
Să scapi de sentimentul acela enervant de deja-vu,
De gândul că parcă…da, parcă ai mai vazut-o undeva,
Parcă mirosul acesta de iasomie nu-ți este străin,
După cum nici vocea nu-ți este străină.

Îmbrățișează-mă azi,
Câtă vreme îți tulbură nopțile
Un trup și o inimă.

Mâine vei înțelege și tu
Miracolul primăverii –
Vântul alungă nebunia albă din bolta copacilor,
Vântul răsfiră ștrengar cosițele înflorite și râde,
Cum și tu râdeai uneori,
Răscolind printre pagini și vise.

Mâine vei înțelege că nu se poate
Să mă ascund aici pentru totdeauna.

Iubește-mă cât sunt încă aici,
Cât sunt încă aproape,
Ia-mi gustul de fugă de pe sâni, de pe buze,
Închide-mi pantofii cu lacătul, numai de dragul de a mă vedea fugind
În picioarele goale,
Sărută copilul, femeia…
Sărută ce vrei, dar repede…foarte repede…
Înainte ca timpul să spulbere și puțina fericire ce ne e dată,
Înainte să mă trezesc și să văd
Că și prin venele tale
Curge
Fumul țigărilor,
Tu însuți străin, tu însuți murind din nevoia de liniște…