Norilor, lăsați-mi Luna, să m-alinte din eter,
Să îmi cânte-o uvertură prin lumină. Eu vă cer;
Căutați în alte locuri inimi deznădăjduite,
Stropii care le-or atinge, să le facă fericite.

Dați-mi Luna- alter ego- universul să-l compun,
Ca în fiecare seară am atâtea să îi spun,
De iubire sau de ură, de teatru sau poezie...
Numai Luna mă ascultă și îmi dă crezare mie.

Ah, de ar putea Haret trei cuvinte să îmi spună,
Mi-aș lăsa lumea terestră și-aș goni in miez de Lună,
M-aș ascunde-n praful ei, în partea întunecată,
Lumea ce nu mă-nțelege, să nu o mai văd vreodată.

Voi, aburi de ticăloșie, pururea sclavi ai lui Hypnos,
Vreți să îmi luați acum, tot ce contează, ce-i frumos!
Numai una e pe boltă, luminând a pace-n țară...
Ce păcat că dimineață trebuie din nou să moară.

Norilor, lăsați-mi Luna, cât mai poate sta-ntre stele,
Ascultați-mi doar acum miezul rugăciunii mele,
Fără Lună, viața toată, ar fi stâncă între stânci,
N-ar putea fi animată, nici de doleanțe-adânci!