endemicul rău de infinit
este un inventar al neputințelor mele
cînd mi se crapă tavanul
și prind ploaia în căușul palmelor
haznaua ce îmi umple casa
sătul pînă în gît
de cacofoniile pe care le mestec
cu dinții mei aproape tociți
în jocul speciei ce carbonizează zidurile
ca-n vreme de ciumă
la veneția
eu cu o mască de porțelan bizantin
la început de mileniu
într-una din nopțile trecute
puteam doar să pășesc
nu să respir
prin tunelul îngust
cît deschiderea normală a gurii

mirosind a mucegai
evreul îmi strecoară în palmă un ban
cu care nu voi plăti niciodată
va trece din mînă în mînă
cum moartea razant peste laguna
plină de cadavre de rahat

valurile se vor sparge de limba mea
o bucată de carne
pe care o arăt tuturor