Pe cand aveam cinșpe ani
Acum vreo șapte-opt luni
Am fumat întâiul pachet de țigări
De era să mă vâr în spital
Am scris tradiționalul poem
Despre aștri răpiți veșniciei de-o metaforă crudă
Și am tras concluzia justă:
Încă un ins fără chemare precisă
Împlinește ritualul hotărât de maimuță.

Și cu asta parea c-am intrat în mulțime.

Părere, iluzie, fum
Căci lucruri despre care
Nu intenționez să vorbesc
S-au pornit să-mi cadă în cap
Să-mi jupuie pielea cu carne cu tot
Să-nțepe, să taie, să scurme, să rupă,
Mă rog, la ce bun să repet
Ceva ce in mod automat
Se impune ca bir
Ființei dăruite cu viață?

Eu unul, recunosc, m-am speriat
Și am rupt-o la fugă
Prin epoci, prin ani,
Anii mei personali
Îmbătrânind cu viteza luminii
Și m-am năpustit în Cetate
Mai mult mort decât viu
Închinându-mă frânt la picioarele Lor:
Primiți-mă, vă rog și pe mine
De acum vreau să scriu
Să m-apuc de săpat
În pustiu și în stâncă,
Să trag de adevăr și cu dinții,
Să am ce-ndesa în cuvintele probă
Întoarse în lume-nțelegeți?
În chip de timbru vital
Pe o cerere de permis temporar cuvenit
Deținătorilor de identitate,
Primiți-mă, vai, si pe mine,
Oricum înapoi nu mă-ntorc
Etcetera etcetera

N-au zis NU
N-au zis DA