Parc-aș veni acasă și nu mai am motiv
Ceva mă-ngenunchează, un plâns definitiv
Un rău ce nu se spune, un junghi ce nu te doare
Sincopă scurtă-a vieții ce-nvață cum se moare.

Dar scrie-mi tu diseară scrisori naive, lungi
Iubitul meu albastru cu ochii nibelungi
Dă-mi veste dinspre ape și de culoarea lor
Și spune-mi despre pietre, de mine le-o fi dor?

Bisericuța veche din lemn bătut de ploi
În Săptămâna Mare va plânge fără noi,
Sau ciutura fântânii din sus de Mărăcine
Va ști că nu ți-e sete decât bând după mine.

Apoi, dac-a dat frunza pe creste, la castele
Grijit-au anu-acesta copacul cu lalele?
Mai scrie-mi mult de tine, așa cum ești acum
Și poți să dai scrisoarea oricărui de pe drum.